- S-a retras din lume la poalele Munţilor Şureanu, unde trăieşte în post şi rugăciune, cu bucuria de a fi alături de fraţii săi întru Hristos. Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, Părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri. I-am căutat prezenţa mângâietoare în Postul Paştelui, pentru a găsi răspunsuri despre o suferinţă adesea subestimată, ce ameninţă să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare şi de înviere sufletească
"Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii"
- Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta despre vremurile în care trăim?
- O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pierdut dimensiunea verticală şi în care omul se desfăşoară numai pe orizontala existenţei, într-o diversitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria adevărată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea deplină a rostului tău ca om şi e strâns legată de înaintarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oamenii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.
- Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.
- Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.
- Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depresie caută alinare la mânăstire?
- Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid sufletul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.
"Dumnezeu nu trădează niciodată"
- Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?
- Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură interioară, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depresia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oamenii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descurajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confirmare şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te primeşte şi te odihneşte.
- Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?
- Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îmbrăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e singura scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi măcina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.
- Adică să renunţe la egoism?
- Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duşmani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără lepădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celuilalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepărtează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i potriveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Paradoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când renunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai înconjurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consumându-se pe sine, luminează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe ceilalţi.
"Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!"
- Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?
- În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputinţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.
- Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate... Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?
- Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Materia în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acumulate pentru a fi dăruite. Materia trebuie transfigurată, trebuie să capete valoare spirituală, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămădească materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, acela de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gândeşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a părăsit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.
- Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu voluptate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.
- Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a "se îndulci" cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în mişcare ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mântuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea virtuţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemântuitoare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie sufletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceasta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oamenilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compătimire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.
"Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită"
- Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.
- Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de semnificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu disconfort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gândindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai priveşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.
- Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi... Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?
- Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profunzimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iubeşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mânăstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adâncul oceanului. Devenirea noastră ca fiinţe umane este imposibilă fără dragostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e inepuizabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, activăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Trăim o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la devenire. Nu ne iubim îndeajuns.
- Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări minore, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?
- Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că viaţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dispuşi să vadă şi partea luminoasă a greului din viaţă. De aceea este fundamental să găseşti sensul fiecărei încercări sau suferinţe de care te loveşti. Dacă o umpli de sens, îţi găseşti puterea şi seninătatea de a merge mai departe cu fruntea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de suferinţă, omul ar fi extraordinar de superficial. Abia încercările vieţii îl fac să gândească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stagnează, trăieşte la suprafaţa sa, nu trăieşte cu toată fiinţa. Nu trebuie să ne fie frică de suferinţă. Hristos ne-a învăţat să ne eliberăm de ea. A exorcizat-o în viaţa lui pământească, înfruntând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.
"Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi"
- Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pământ. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată...
- Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dumnezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Călugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce orăşenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi ritmurile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din comportament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai aduce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Utilitarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pierdut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem taina celuilalt, îl privim doar din perspectiva eficienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.
- Ce am putea face să depăşim toate aceste neajunsuri, să ne vindecăm sufleteşte?
- Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie umplute de prezenţă, de sens, de mister, de frumuseţe şi de bucurie.
- Se spune că bucuria adevărată e profundă şi, cu toate astea, se dovedeşte trecătoare. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?
- Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii acesteia, nu trebuie să o căutăm ca pe o evadare. Nici măcar nu trebuie să o căutăm! Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi, fiindcă îşi măsoară fericirea în fericirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celălalt. Fericirea vine singură. Şi vine ca un dar pentru cei care ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dumnezeu. Toate aceste piscuri înălţătoare de fericire, care apar fulgurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte intermediare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace "pe care nimeni nu o va lua de la noi". Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.
Sursa: http://www.formula-as.ro/2014/1114/asul-de-inima-45/parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-depresia-apare-atunci-cand-oamenii-nu-si-mai-inteleg-menirea-pe-acest-pamant
